Ozana:  Salut!
Roxana Muntean: Salutare!

Ozana: Spune-ne ceva despre tine, cum te cheama, cati ani ai, unde locuiesti sau ce doresti sa se stie despre tine.
Roxana Muntean:  Mă numesc Roxana Muntean, începând cu o zi norocoasă de 13 a unei luni din vara asta voi schimba prefixul vârstei
(20). Casa mi-e la Simeria însă, din toamna trecută, fac ceea ce mi-am dorit de atâția ani: sunt studentă la Jurnalism în Timișoara.
Nu-mi place cuvântul “hobby” așa că fotografia, poezia, muntele și muzica îmi sunt “medicamentele” ce-mi mai alină trecerea prin zilele monotone.

Ozana: Prezinta-ne trei poze ale tale care iti plac cel mai mult si de ce (pozele trebuie sa fie atasate in mail, iar denumirea lor sa reprezinte titlurile.)
Roxana Muntean:

“Lumina noastră”.
Inițial  am numit-o “Our light…our light” dar acum prefer să-i spun “Lumina noastră”. E poate cea mai bună
fotografie a mea dar, pentru mine, valoarea îi este dată de povestea pe care o poartă. Fotografia am făcut-o pe malul
râului Mureș când am fost 3 zile cu cortu’ la pescuit. În ea se vede doar fumul, copacii și razele soarelui însă, sub
toate astea se petrecea adevărata minune: focul și ceaunul plin cu ciorbă de pește ( unul dintre “somotei” l-am prins eu
he he).

“Răgaz”.
Am făcut-o când am fost s-o văd pe străbunica mea, Galenia. La cei 89 de ani ai ei, încă are un spirit de observație
extraordinar: “Iar ți-ai vopsit păru’? Nu era așa ultima oară când ai fost! Vai bună!! Rămâi cheală!!”
Lăsând gluma la o parte, o admir nespus de mult. Eu eram terminată de mult. Dumnezeu i-a dat zile : și-a îngropat părinții, soțul,
cei doi copii și ultimul preț pe care-l plătește e singurătatea.

“Sunday fun”.
Iarăși, ceva personal. Era vară, nu ne păsa de nimic. Ne dădeam cu ulei de măsline să ne bronzăm fain și miroseam a
prăjitură. Au fost zile minunate…eram foarte uniți.

Ozana: Asadar, acum marturiseste-ne si inceputurile tale, spre exemplu, primul tau aparat foto, o experienta placuta pe care ai avut-o in domeniul fotografiei, etc.
Roxana Muntean: Poate că mi-ar fi plăcut să fi ținut în mână aparatu’ încă de pe vremea când “trăgeam de fusta mamei” (doar cu o mână, cealaltă ținea aparatu’) dar nu e așa. Cu timpul am realizat că îmi place să fac poze dar nu m-aș fi gândit nicodată că avea să devină ca
un drog. Zilnic răsfoiesc galerii și, dacă nu o fac, simt că lipsește ceva. Cât despre experiențe …eram în
liceu și urma să fac un proiect pentru concursul internațional “ThinkQuest”. Aveam ca temă “apa” iar misiunea mea era să
fac poze la ape poluate. Avem un râuleț la capătul străzii și am mers acolo să fac poze. La un moment dat au trecut niște copii săraci din zonă. S-au oprit și se uitau la mine. M-am hotărât să le fac și lor pentru că nu-mi place să se holbeze cineva la mine când sunt concentrată pe ceva. Le-am făcut zeci de poze și m-am simțit ca naiba pentru că am vrut să scap de ei. Nici nu vă puteți imagina cât de bucuroți erau, cât îmi mai mulțumeau. Am primit o adevărată lecție de viață atunci.

Ozana: Este ceva anume care ai vrea sa le spui fotografilor, un sfat, o sugestie, o indemnare sau orice altceva?
Roxana Muntean: Să se ghideze și după instinct. Mie, de exemplu, o poză nu-mi “iasă” niciodată cum vreau: rezultatul e ori dezastruos,
ori cu mult peste așteptări.

Ozana:  Spre final, lasa-ne site-ul/blogul/portofoliul tau cu restul pozelor pe care le realizezi pentru a putea si ceilalti sa te urmareasca.
Roxana Muntean:  Acesta este blogul meu si contul meu de pe deviantART.

Ozana: Acum e momentul sa tragem aici o linie si sa-ti spun ca mi-a parut foarte bine sa am aceasta onoare.
Roxana Muntean: mulțumesc mult!